Raidul american asupra Bucurestiului

In raidul american asupra Bucurestiului din 4 aprilie 1944 au fost ucisi 3.000 de civili. Bombele au lovit obiective civile si au distrus complet Gara de Nord, in care se aflau trenuri cu refugiati din Basarabia.

Oficial, obiectivul bombardamentului a fost Gara de Nord pentru a intrerupe transporturile militare spre front. In practica, in cele doua ore de bombardament au fost lovite numeroase obiective civile. Peste 300 de bombardiere B-17 (Flying Fortress) si B-24 (Liberator) decolasera de la baze din Italia si au intrat in Romania pe la Turnu Severin si au ajuns in Bucuresti prin Targoviste si Snagov. Au fost lovite în special cartierele de vest si nord-vest ale orasului – Cotrocenii, Grivita, Steaua – si în primul rînd regiunea Garii de Nord, unde s-a întrebuintat sistemul “covorului” de bombe. Au cazut bombe si în Calea Victoriei asupra Hotelului “Splendid” si a “Parc-Hotelului” de alaturi, unde îsi avea sediul misiunea militara germana, ambele hoteluri fiind complet distruse si o mare parte a locatarilor lor ucisi. Bombe au cazut si pe Calea Grivitei, Plevnei, Bd.Titulescu, Dinicu Golescu, soseaua Orhideelor, cartierele Giulesti si Crangasi, Bd Ghencea, Alexandriei. Cel putin un adapost antiaerian a fost lovit in plin, cei dinauntru fiind ucisi.

Oficial, bombardarea zonelor civile a fost pusa pe seama vantului, care ar fi imprastiat bombele. Nu trebuie uitat, insa, ca Sir Arthur Harris, comandantul Royal Air Force dezvoltase doctrina “covoarelor de bombe” prin care se urmarea lovirea tintelor si populatiei civile cu scopul de a demoraliza atat populatia cat si soldatii de pe front.

Marturia sotiei lui George Enescu

Pe cerul senin de primăvară, huruit , salve de artilerie neaşteptate, explozii care ne smulg uşile din balamale, detonări formidabile făcând ţăndări geamurile în locul în care George Enescu îşi compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă şi dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniţi în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului… progresele civilizaţiei ! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele.

La cincizeci de metri distanţă, ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră văzând că imobilul – hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje – ia foc, fără putinţă de scăpare; maşini în flăcări, cu şoferul mort la volan, cu ocupanţii maşinii calcinaţi în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin faţa porţii noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără ţintă, unde să se ducă? Făcuţi fărâme sub ochii noştri, de explozii ce îşi accelerau ritmul din minut în minut, zgâlţânau din temelii casa.

In bombardamentul din 4 aprilie 1944 au murit 2.942 de persoane si au fost ranite alte 2.126. Mortii au fost ingropati intr-un cimitir care a purtat numele “4 aprilie” si care a fost desfiintat in anii comunismului iar fortele aeriene americane au pierdut 10 avioane.

Sursa: Untold Stories

Luptele cu bolsevicii in partile Moldovei

În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.

Paşcani. Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni – Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.

Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc, detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează.

Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. la fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman.

Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim nimic.

Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate ce vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic.

Sursa: istoria.md

Pactul Ribbentrop-Molotov (1939)

Data de 23 august marchează semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Semnat în 1939 între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, înţelegerea a deschis calea pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Înţelegerile confidenţiale sovietico-naziste, cuprinse în protocolul adiţional secret al Pactului au jucat un rol fatal pentru destinul românesc: ruşii s-au deghizat în ”proprietari” de pământ şi populaţie românească, ocupând Basarabia la 28 iunie 1940.

Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin

Implementarea divizarii Europei de Est in urma Pactului Ribbentrop-Molotov

Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat urmatorul acord:

Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.
Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.
Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.
Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.
Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.
Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.
Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

Notă: Secţiunea de mai jos nu a fost făcută publică în momentul în care cea de mai sus a fost anunţată. Secţiunea de mai jos a fost declarată SECRETA şi nu a fost facută public foarte mult timp după finalizarea razboiului.

Protocolul Aadiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în germană

Protocolul Adiţional Secret.

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

„Continuarea Pactului Ribbentrop-Molotov” din 28 septembrie 1939. Harta Poloniei semnată de Stalin şi Ribbentrop, care specifică hotarul Sovieto-German în umra invaziei comune Germano-Poloneze asupra Poloniei

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San.
Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.
În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.
Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

Moscova, 23 August 1939.
Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop
Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

Sursa: istoria.md

Dezvaluiri, adevaruri tulburatoare si istoria ascunsa a Dacilor.

Trei ducumentare tulburatoare despre istoria neamului romanesc, a acestor pamanturi si formarea culturii romane. Trei documentare sustinute de zici de descoperiri si studii istorice pe aceasta tema.

Dacii – Adevaruri tulburatoare

Dacii – Noi Dezvaluiri

Tracii – Istorie ascunsa

Mai multe detalii, descoperiri si atestari istorice legate de acest subiect gasiti pe pagina – Adevarul despre daci

Lipsa de interes a statului roman pentru eroii cazuti pe campul de lupta.

Statul român a uitat aproape complet de eroii care au căzut la datorie în Primul Război Mondial. Aproape 3.000 de morminte ale soldaţilor morţi în luptele din Oradea şi din împrejurimi au dispărut din cimitirele din oraş şi nimeni nu poate da un răspuns.

“Au existat militari din primul război mondial înmormântaţi şi la Oradea, în Olosig. Erau militari decedaţi în spitalele din Oradea inclusiv în cel de campanie, în urma rănilor primite pe front”, spune Dan Poenar, preşedintele filialei Bihor a Asociaţiei Cultul Eroilor “Regina Maria”.

În anul 1935, în cimitirele Rulikowski şi Olosig erau 2.632, respectiv 450 de morminte ale militarilor români căzuţi în primul război mondial. După aproape 20 de ani, locurile de veci abia mai puteau fi văzute sub vegetaţia care le cuprinsese pentru că primăria nu mai avea bani ca să le întreţină. În timp, mormintele soldaţilor au dispărut. În locul lor au fost îngropate alte persoane, iar în 1984 doar monumentul Vulturul mai amintea de existenţa soldaţilor morţi în prima conflagraţie mondială.

“Nu există înscrisuri şi nu avem date despre mormintele vechi aparţinând ostaşilor din primul război mondial“, spune Doru Vaida, administratorul cimitirului municipal.

Şi mormintele din cimitirul Olosig au avut o soartă similară. “În cimitirul Olosig nu mai era nici un monument legat de cei îngropaţi în primul război mondial”,recunoaște Ilie Bolojan, primarul Oradei.

În aproape un secol, din cimitirele Oradei au dispărut dovezile fizice şi osemintele celor care s-au jertfit în Primul Război Mondial.

Sursa: RumaniaMilitary

Scrisoarea lui Ion Antonescu catre Dinu Bratianu

„Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1 500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german?

Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia. Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.

Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin.

Sursa: Arhiva Istorică Centrală.

„Escadrila Alba” a romancelor voluntare.

Nadia Russo, pilot al Escadrilei Albe între 1940 şi 1945. 

România a fost singura ţară combatantă în al Doilea Război Mondial care a dispus de o escadrilă sanitară ale cărei avioane, destinate transportului răniţilor din liniile înaintate ale fronturilor, erau pilotate de femei, în conformitate cu Convenţia de la Geneva. Numele acestor femei curajoase sunt astăzi uitate: Marina Ştirbey, Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas, Stela Huţan, Eliza Vulcu, Smaranda Brăescu. Principesa Marina Ştirbey a fost prima femeie deţinătoare a unui brevet românesc de pilot militar şi inspirată din organizaţia finlandeză Lottasward, în anul 1940, a înfiinţat oficial prima escadrilă sanitară românească, rămasă în istoria aviaţiei sub numele de „Escadrila Albă”. Smaranda Brăescu a fost celebra noastră paraşutistă care în anul 1932 a doborât recordul mondial absolut la săritura cu paraşuta, fapt întâmplat la Sacramento-California (1932).

Escadrila Albă între doua zboruri. În stânga pilotul Mariana Drăgescu

Escadrila sanitară a salvat mii de vieţi în timpul campaniei din est precum şi după întoarcerea armelor împotriva Axei. Nadia Russo-Bossy îşi aminteşte: „Sunt singură în avion cu doi oameni care mi-au încredinţat viaţa lor. Un eventual aterisaj forţat ar însemna mers pe jos mai mulţi kilometri, sau poate moartea. Peste tot sunt partizani. Toate greutăţile drumului nostru trebuiesc rezolvate de mine – eu sunt cea mai tare din toţi. (…) Avioanele erau RWD-uri-13 cu targă şi două scaune, adică doi răniţi şi cu mine pilot. Nu am transportat niciodată medicamnete. Ci sute de răniţi. În avionul condus de mine intrau doi răniţi, unul grav rănit pe targă şi unul care putea să stea pe scaunul din spatele meu. Nu eram înarmată şi nu aveam paraşută. Zburam la foarte mică înălţime ferindu-mă de tirul antiaerian inamic” (Daniel Focşa, 2008).

Deşi aveau misiuni de salvare, avioanele „Escadrilei Albe” se aflau în condiţii de război, transportând răniţi de pe terenurile mici din apropierea fronturilor spre terenuri pe care puteau ateriza avioane mari de transport. După 1947, Nadia Russo, Maria Nicolae şi Virginia Duţescu au primit grele condamnări politice, iar Smaranda Brăescu a fost hăituită de Securitate până la stingerea ei din viaţă, în clandestinitate, în 1948. Mariana Drăgescu a dus o existenţă modestă şi anonimă deşi numele ei era pomenit în lucrările de istoria aviaţiei din Occident.

Sursa: Cotidianul

Cine nu invata din istorie, risca sa o repete.

Cine nu învaţă din istorie, riscă să o repete. Unii însă o repetă la nesfârşit şi degeaba. O vorbă de duh spune că omul deştept învaţă din greşelile altora, omul obişnuit din greşelile sale, iar omul prost deloc. Să fie românii atât de proşti încât să nu înţeleagă deloc din greşelile istorice? Îmi vine greu să cred şi totuşi, se pare că aşa este. Dacă mă uit la războaiele pe care le-a purtat acest popor la greşelile sau trădările care au dus de fiecare dată la înfrângerea, umilirea şi subjugarea acestui neam, la ruperea unor bucăţi din acest pământ observ că toate au avut ca numitor comun manipularea, amestecul străin şi trădarea unor politicieni sau conducători aflaţi la putere.Nici faptele bune sau să le spunem măreţe nu s-au făcut dintr-un imbold intern. Revoluţia din 1821 a fost pornită, dirijată, falimentată de ruşi şi Eterie, cea de la 1848 exportată de francezi, cea din ‘89 de serviciile străine ostile lui Ceauşescu şi naţiunii române. Istoria s-a repetat şi se va repeta pentru că nu suntem în stare să învăţăm din istorie.

Să admitem că până în anii recenţi lumea nu avea atâtea posibilităţi de informare de studiere şi verificare a unor date pentru a putea lua o decizie în cunoştiinţă de cauză. Dacă avem, în vedere explozia informaţională a ultimelor decenii, s-ar putea spune că acuma este imposibil să mai prosteşti pe cineva. Aiurea, acuma este si mai uşor să prosteşti, acuma au apărut atât de multe “surse”, atât de diverse, atât de contradictorii şi atât de accesibile încât cine vrea să se documenteze pe un subiect dă un clic şi are zeci poate sute de puncte de vedere care mai de care mai originale, încât nici dacă vrea să afle cât face 2 x 2 nu mai este sigur că va găsi un singur rezultat. Asta ca să nu mai spun ce se întâmplă când un sistem media, că déjà putem vorbi de sisteme media, nu doar concerne, patroni sau moguli, vrea să manipuleze pe un anumit subiect.

Şi atunci se pune întrebarea când şi cum putem să învăţăm ceva, după cine să ne luăm? Aici e durerea, aici e marea dilemă a veşnicului cetăţean turmentat care este românul. Românul, matrafoxat sau nu, a avut mereu nevoia să se ia după alţii, să îi spună cineva ce să facă, unde să se uite, ce să spună, cu cine să facă alianţe, pe cine să injure, cui să dea peşcheşul şi de la cine să aştepte răsplata. Această meteahnă nu se manifestă numai la omul de rând ea este proprie românului pe orice treaptă s-ar afla el, ba cu cât este mai sus cu atât este mai aplecat câtre şoaptele, cuvintele sau ordinele din afară sau de la pupitre. Ţăranul de jos, obiditul, (nu mai pot spune muncitorul, pentru că această categorie a dispărut din peisajul socio-economic roman, acuma avem doar angajaţi pe termen limitat sau nelimitat), muritorul de foame nu prea are nevoie de instrucţiuni ca să dea cu sapa, să pună cârca la bătaie sau să tragă în jug, el o face instinctiv, reflex, automatic, iar eventualele ajustări le primeşte cu capul jos, fără să ciulească urechile, fără să întrerupă activitatea de umplere a buzunarelor celor care îl stăpânesc. România nu mai are conducători, nu mai are guvernanţi, nu mai are conducere, pentru că asta presupune anumite calităţi şi anumite relaţii sociale care au dispărut. România are stăpâni, interni şi externi.

În acest context, pe cine mai miră, cine să se mai sesizeze, cine să se întrebe şi cine să se revolte, când stăpânii împing biata ţară acolo unde vor ei, fără să le pese de ce se va întâmpla cu angajaţii, aceşti sclavi moderni care nu mai au timp nici să se întrebe de ce au ajuns să îşi piardă copii, fie plecaţi să muncească sau să fure prin alte părţi, fie ucişi de boli despre care bunicii lor habar nu aveau? Dureros este nu doar faptul că ne pleacă copii la muncă negăsind de lucru în România, deşi cei 740000 de şomeri ( aflaţi în evidenţă, fără a-i socoti pe cei neînregistraţi care nu iau şomaj, sau pe cei plecaţi din ţară pe acelaşi motiv), ar trebui să dea în judecată statul roman pentru nerespectarea dreptului la muncă, ÎN ROMÂNIA drept garantat în Constituţie. Durerea constă în faptul că aceştia, cei tineri în mod special, când pleacă din ţară, la muncă, la furat sau la dracu în praznic, pleacă înjurând acest pământ, această ţară, acest popor de uituci, odată cu stăpânii care sunt vinovaţi de toate astea, pentru că i-au adus în situaţia să plece în altă parte, în necunoscut şi nimic nu îi va mai aduce înapoi pentru că şcoala i-a învăţat cine este Barroso, cine este Van Rompuy, cine este Angela Merkel, au văzut cum arăta ea când era jună şi neliniştită, au învăţat că acolo la ei sunt bani, iar aici doar foamete, bătaie de joc, sărăcie şi şomaj. Mulţi dintre ei habar nu au unde le sunt îngropaţi bunicii, nu ştiu nici măcar cum se numeau sau ce scrie pe crucile lor, nu ştiu unde este capul lui Mihai şi de ce Tudor Vladimirescu a fost aruncat într-o fântână. Şi atunci pentru ce să rămână aici, pentru cine să lupte, de ce să se mai întoarcă. Tudor Vladimirescu, Dej, Ceauşescu şi generalul Guşă sunt singurii conducători de stat sau armată care au avut curaj să înfrunte conducătorii unor armate “prietene” mai puternice şi să le ceară să iasă din ţară sau să rămâna în locurile lor. Pentru asta au plătit toţi.

Astăzi România se află în faţa unui nou prag a unui nou eveniment a unei noi provocări a unui nou brânci dat de stăpânii din afară. La graniţa de Est este mişcare, mişcare pornită de alţii, pe care românii sunt împinşi să o rezolve sau la care sunt chemaţi, împinşi să participe. Li se spune de către cei care fac legile, legea celui mai puternic şi legea banului, că aşa trebuie, că aşa este bine, că asta înseamnă democraţie, să respecţi voinţa celui mai tare. Din nou nu putem gândi cu propriul nostru cap, din noi primim mutările în plic, din nou suntem pionii de sacrificiu pe tabla de şah a marilor puteri. Nu învăţăm şi nu ne învăţăm minte niciodată. Ai crede că România este plină de trupuri fără cap că suntem toţi blestemaţi de la trădarea lui Mihai, să umblăm fără cap aşa cum a fost el lăsat pe Câmpia Turzii sau suntem toţi copii de brâncoveni. Şi pentru ca românii să nu se întrebe de ce sunt vârâţi la înaintare într-un conflict declanşat de marile puteri din ambiţie sau plictiseală, li se spune că fraţii Moldoveni sunt în pericol şi că este momentul să se unească dar fără să aibă un referendum în Moldova care să stabilească dacă asta vor moldovenii. Pe de altă parte, în timp ce românii stau cu ochii atintiţi pe graniţa de Est, pe la spate, mişeleşte, pe graniţa opusă şi pe lângă ea pământurile româneşti sunt vândute sat cu sat, oraş cu oraş bucată cu bucată en gross şi en detaille cu ştirea şi aprobarea tacită a guvernului, aşa cum a trecut şi legea subordonării STS de către MI. Stăpânii se fac că nu văd şi nu aud ce se întâmplă în Transilvania, pământurile ne sunt furate cu ajutorul administraţiei de stat şi a unor judecători corupţi iar noi ne uităm peste Prut şi plângem de mila ucrainienilor şi a ruşilor din Crimeea care au cerut să se unească cu ţara, ceea ce Moldovenii noştri încă nu au făcut şi nu ştiu dacă o să facă. Românii sunt din nou amăgiţi, trimişi la luptă în interesul altora, din nou li se promite câte ceva, ca la alegerile româneşti, o mărire de pensie, o ieftinire la pâine, dar pe partea celalaltă se scumpesc gazele, energia, combustibilul deci viaţa. Nu învăţăm nu vrem să învăţăm de loc din istorie, din experienţă, din greşeli, din trecut. Ne uităm ca iepurii în ochii şarpelui, şi nu îi vedem colţii veninoşi, fermecaţi de ochii lui sticloşi. Oare ce blestem purtăm în noi ? Să fie al lui Burebista, al lui Decebal, al lui Ioan Vodă, sau al celuilalt Ion, cel al cărui nume românii nici nu mai au voie să îl rostească, tot la îndemnul stăpânilor străini care ne stabilesc nu numai pe cine să iubim sau pe cine să urâm, cu cine să bem, sau ce să mâncăm, ce să sărbătorim, pe cine să punem la justiţie sau ce legi să votăm, ne impun şi eroii şi trădătorii, după cum s-au purtat sau au turnat la ei. Jalnică tară cea în care până şi eroii sunt stabiliţi de o putere străină. Ce soartă poate să aibă o astfel de ţară în care cetăţenii ei nu învaţă, nu se învaţă minte, nu vor să gândească cu propriul cap, umblă ca nişte moroi într-o lume ireală.

Sursa: În cuiul cătării

IAR-urile romanesti contra Lightning-urilor americane.

Bombardiere JU 88 româneşti pe frontul de est în anul 1943

După debarcarea aliaţilor în Sicilia şi sudul Italiei, iarna 1943-1944, teritoriul românesc a devenit vulnerabil, fiind tot mai mult vizat de bombardierele americane. În tragicul bombardament de la 4 aprilie 1944 asupra Bucureştilor, executat de americani, au murit mii de civili români, între care mulţi refugiaţi basarabeni şi bucovineni care se găseau în acel moment în zona Gării de Nord.

Comandantul de escadrilă Dan Vizanty, comandând Grupul şase de aviaţie, a reuşit să scoată din luptă 63 de bombardiere americane (B17 Flying Fortess şi B24 Liberator), în cele două zile de confruntări aeriene, 4 şi 5 aprilie 1944. Pe 10 iunie 1944, aviaţia americană a pregătit un atac în forţă în încercarea de a distruge aviaţia de vânătoare românească, cu planul de a ataca prin surprindere şi de a distruge aparatele aflate la sol. „Atacul s-a dat cu cu 100 de aparate de vânătoare bifuselate P38 Lightning, care au plecat de la Foggia la primele ore ale dimineţii.

Ideea de a zbura foarte jos, pentru a nu fi observate şi a realiza surpriză totală, le-a fost fatală: în momentul atacului, avioanele Grupului 6, 80 de IAR-uri, se aflau deja în zbor, deasupra lor, deşi ora atacului era neobişnuită: 8 dimineaţa. Surpriza au realizata-o românii, şi nu americanii, care s-au trezit atacaţi de o mulţime de avioane de vânătoare cu motorul în stea pe care le-au confundat cu redutabilele Focke-Wulf-uri 190 germane”. Dan Vizanty povesteşte că „primul nostru atac a fost decisiv şi am avut, încă din primele momente ale luptei, şansa de a-l doborî pe comandantul formaţiei. Atacul nostru a fost atât de rapid, încât nici unul dintre cele o sută de avioane americane nu a putut să tragă măcar un singur proiectil în aparatele noastre rămase la sol” (Daniel Focşa, 2010). În Bucureştiul aflat în sărbătoare s-a născut ad hoc la Teatrul Tănase versul de cuplet: „Fetele frumoase/ De la Tănase-/ nu pot fi decât ale Grupului şase”.

În ziua de 23 august, Dan Vizanty comanda grupurile 1 şi 6 vânătoare şi s-a văzut în situaţia de a apăra Bucureştii de aviaţia germană. Pe 22 august 1947 este înlăturat din armată şi după o viaţă marginalizată a fost arestat în 1961 şi condamnat la cinci ani de închisoare pentru deja celebra „uneltire contra ordinii sociale”. În plin comunism, după eliberarea sa prin graţiere, s-a încumetat să dea statul în judecată pentru această condamnare şi a câştigat procesul!

Sursa: Cotidianul

Locotenentul devenit tractorist si comandantul de escadrila devenit porcar.

Locotenentul Dan Stoian la manşa unui bombardier JU 88 în anul 1942

Noul regim a găsit repede mijloacele umilinţei pentru cei aleşi. Deveniţi „aleşi” datorită inteligenţei şi muncii susţinute. Ofiţerii români de aviaţie au avut după 1947 soarta majorităţii militarilor români care au participat la răzbiul antisovietic, deşi între 23 august 1944 şi mai 1945 au luptat alături de noii aliaţi, care s-au dovedit, mai apoi, călăii destinului lor.

Locotenentul Dan Stoian a fost unul dintre cei mai buni piloţi de bombardier greu, care la 1 septembrie 1947 a fost scos din cadrele active ale armatei, fiind nevoit să lucreze, între 1948 şi 1949, ca tractorist şef de brigadă la SMT Alba Iulia. În aceeaşi vreme, fostul comandant al Escadrilei 61 din grupul 6 Vânătoare, Mircea Dumitrescu, a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât muncitor necalificat la o fermă de porci, unde lucra cu permanenta teamă de a nu fi arestat, ca mulţi dintre camarazii săi din aviaţie.

Un alt camarad al său, Horia Agarici, celebrul „vânător de bolşevici” (1941), „care doborâse de unul singur trei bombardiere sovietice în câteva minute, salvând oraşul Constanţa de un bombardament, ajunge după 1947 mecanic de aragaze, urmărit până la moarte de Securitate” (Daniel Focşa, 2012).

România interbelică a avut şi o şcoală de hidroaviaţie, dezvoltată îndeosebi după 1930. Înfiinţată în anul 1920 sub numele de Grupul de Aviaţie Maritimă cu baza în portul Constanţa şi apoi pe lacul Siutghiol, aceasta devine în 1930 Flotila de Hidroaviaţie. În timpul războiului, pe Marea Neagră nu a fost o situaţie uşoară. „Hidroaviaţiei îi reveneau misiuni de recunoaştere de-a lungul coastei sau în larg (mergând de la Constanţa şi până în apropierea coastelor Turciei), de însoţire a unor convoaie de nave şi de cercetare antisubmarin.

Tot cu hidravioane se făcea şi aprovizionarea gărzii militare de pe Insula Şerpilor. Au fost şi lupte, hidroavioanele româneşti distrugând sau avariind nave sovietice de diferite tipuri, precum şi submarine. După 23 augst 1944, Flotila de Hidoaviaţie încape pe mâna ruşilor, care îi ocupă sediul pe 8 septembrie, îi trimite aproape întreaga arhivă în URSS şi ia cu japca toate bunurile acesteia (de la hărţi militare până la cămăşi şi izmene). Hidroavioanele sunt expediate pe lacul Snagov” (Daniel Focşa, 2012). Unul dintre ofiţerii de hidroaviaţie a fost căpitanul Traian Popteanu, care, după arestarea sa din anul 1950, fiind acuzat de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, a lucrat după eliberare ca pietrar la Canal.

Acesta este unul dintre sutele de cazuri când un ofițer român este trimis la munca de jos, la o muncă umilitoare iar în locul lui este pus un ”prostolan”, așa cum îi numeau oamenii deștepti din acele vremuri!

Sursa: Cotidianul